Razvan Mitruta: I like football !

FOTBAL

Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11 jucători fiecare. Se joacă cu mingea pe un teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă, cu câte o poartă la fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie goluri introducând mingea în poarta adversarului. În afara portarului, ceilalţi jucători nu se pot folosi de mâini pentru a manevra mingea. Caştigătorul meciului este echipa care a înscris mai multe goluri la încheierea partidei. De multe ori este cunoscut şi sub numele de soccer, întrucât cuvântul fotbal se referă şi la alte sporturi asemănătoare (fotbal american, fotbal australian)

Originile fotbalului se află undeva în urmă cu peste 2000 de ani. În 2004, forul ce guvernează acest sport la nivel mondial FIFA (Fédération Internationale de Football Association [1] a recunoscut China ca fiind locul de naştere al fotbalului. În jurul anului 200 î.e.n. chinezii jucau un sport asemănător numit cuju. Regulile au evoluat cu timpul, astfel ajungându-se la sportul practicat astăzi.

În primăvara anului 2001, FIFA informa că peste 240 de milioane de oameni joacă regulat fotbal, în peste 200 de ţări de pe întreg globul. Regulile sale simple şi echipamentul redus şi ieftin, necesar practicării fotbalului au contribuit, fără îndoială, la creşterea popularităţii sale. În multe zone ale lumii, fotbalul naşte pasiuni enorme şi joacă un rol foarte important în viaţa fanilor, a comunităţilor locale şi chiar a naţiunilor; este deseori numit cel mai popular sport din lume. Este recunoscut în multe ţări drept: sportul rege.
Natura jocului

Fotbalul se joacă după un set de reguli, cunoscute sub numele de Legile Jocului. Acestea sunt dezvoltate în continuare:

Două echipe de câte 11 jucători fiecare încearcă să lovească o minge rotundă (mingea de fotbal), cu scopul de a o introduce în poarta adversă. Echipa care înscrie mai multe goluri până la finalul jocului este declarată câştigătoare; dacă ambele echipe au marcat acelaşi număr de goluri, meciul este considerat egal. Una din primele reguli este reprezentată de interzicerea atingerii intenţionate a mingii cu mâna în timpul jocului (excepţie fac portarii). Singura dată când jucătorul se poate folosi de mâini este atunci când aruncă de la margine (execută un aut). În rest, jucătorii se pot folosi de orice parte a corpului pentru a direcţiona mingea.

Jucătorii se pot apropia de poarta adversă astfel: prin dribling (alergarea cu mingea la picior); prin pasarea mingii între coechipieri; şi prin şutarea acesteia spre poartă. Jucătorii adverşi pot recupera mingea prin interceptarea unei pase sau prin deposedarea adversarului. Contactul fizic este limitat.

Jocul se opreşte doar în momentul în care mingea părăseşte cu întreaga circumferinţă o linie ce marchează terenul (fie pe pământ, fie în aer) sau când arbitrul fluieră. Jocul se reia prin diferite metode, analizate în continuare.

De obicei, într-un meci disputat la un nivel profesionist se înscriu puţine goluri. De exemplu, în prima divizie engleză (Premier League), în sezonul 2004-2005, s-au marcat, în medie, 2,57 de goluri pe meci. În plus, 88% din jocuri s-au încheiat cu mai puţin de 4 goluri marcate. Dar doar 8% din partidele disputate s-au terminat fără gol marcat.

Tactici

Legile jocului nu impun o altă poziţie ocupată în teren de vreun jucător, in afara celei de portar. De-a lungul timpului au apărut o serie de poziţii specifice. Acestea sunt:
fundaş - jucător specializat în prevenirea încercărilor de a marca ale adversarilor;
mijlocaşul - jucător care organizează jocul ofensiv al echipei şi oferă pase decisive atacanţilor; totodată el ajută apărătorii, încercând să oprească atacurile adverse încă de la început;
atacantul - jucător al cărui principal rol este acela de a marca goluri.

Aceste poziţii sunt împărţite la rândul lor, după timpul petrecut de un jucător într-o anumită parte a terenului de joc. De exemplu, există fundaşi centrali, sau mijlocaşi stânga.

După cum am mai spus, aceste poziţii nu sunt restricţionate de reguli, iar fotbaliştii sunt liberi să-şi schimbe poziţiile în timpul jocului. Acest lucru se aplică şi portarilor, care deşi în marea majoritate a timpului se află în preajma porţii proprii, pot participa oricând la jocul ofensiv al echipei. Cele mai întâlnite cazuri sunt la loviturile libere sau la cornere.

Dispunerea jucătorilor pe teren se numeşte aşezare tactică. Exemple de aşezări tactice: 4-4-2 (4 fundaşi, 4 mijlocaşi, 2 atacanţi); 4-5-1.

Stabilirea aşezării tehnico-tactice a echipei intră in subordinea antrenorului.

Regulile jocului

Regulile jocului au fost conturate la mijlocul secolului XIX pentru a standardiza regulile unei mari varietăţi de jocuri asemănătoare, jucate în şcolile din Marea Britanie. Regulile Cambridge, asemănătoare cu cele de astăzi, au fost create la Colegiul Trinity din Cambridge, în 1848, la o întâlnire a reprezentanţilor mai multor colegii: Colegiul Eton, Şcoala Harrow, Şcoala de Rugby, Colegiul Winchester şi Şcoala Shrewsbury. Dar ele erau departe de a fi nişte reguli universale. În anii 1850, s-au format multe cluburi, independente de şcoli sau universităţi, care jucau diferite forme de fotbal. Multe foloseau propriile lor reguli, cel mai bun exemplu fiind clubul Sheffield F.C. (format din foşti elevi ai Scoala Harrow). Acesta a luat fiinţă în 1857, iar regulile create de ei au dus la formarea Federaţiei de Fotbal Sheffield & Hallamshire, în 1867. În 1862, John Charles Thring de la Şcoala Uppingham a creat un alt set de reguli des folosit.

Aceste eforturi au condus la înfiinţarea Federaţiei de Fotbal (FA) în 1863, care s-a întrunit pentru prima dată în dimineaţa zilei de 26 Octombrie 1863, la Freemason's Tavern din Great Queen Street, Londra. Singura şcoală ce a fost reprezentată la această întrunire a fost Şcoala Charterhouse. Freemason's Tavern a fost locul de întâlnire al Federaţiei pentru încă 5 întrevederi, între Octombrie şi Decembrie. În timpul acestora a luat naştere primul set cuprinzător de reguli. La ultima întâlnire, primul trezorier al FA, care era reprezentantul Blackheath şi-a retras clubul din FA, din cauza excluderii din regulament, la întâlnirea precedentă, a doua reguli de bază: prima era cea care permitea alergarea cu mingea în mâini şi a doua, posibilitatea împiedicării adversarului prin lovirea sa în "fluierul piciorului, prin tragere, sau prin ţinere. Alte cluburi englezeşti de rugby au urmat exemplul şi nu s-au înscris în FA. Dar în 1871, ele au format Federaţia de Rugby (Rugby Football Union). Cele 11 cluburi rămase în FA, sub conducerea lui Ebenezer Cobb Morley au ratificat primele 14 reguli ale jocului. În ciuda acestora, clubul Sheffield a continuat să joace după propriile-i reguli, până în anii 1870.

Astăzi regulile jocului sunt stabilite de International Football Association Board (IFAB). Aceasta a luat fiinţă în 1886 după o întâlnire a Federaţiei Engleze de Fotbal, a Federaţiei Scoţiene de Fotbal, a Federaţiei Galeze de Fotbal şi a Federaţiei Irlandeze de Fotbal în Manchester.

Prima ligă de fotbal a fost creată în Anglia, în 1888 de preşedintele clubului Aston Villa, William McGregor. Formatul iniţial conţinea 12 echipe din centrul şi nordul Angliei.

Federaţia Internaţională de Fotbal FIFA, s-a format la Paris în 1904, iar reprezentanţii săi au hotărât să adopte regulile create de IFAB. Popularitatea crescândă a jocului a condus la unirea reprezentanţilor celor două federaţii (FIFA si IFAB). Astăzi, conducerea acestora este formată din 4 reprezentanţi FIFA şi câte 1 reprezentant al fiecărei federaţii britanice

Aplicabilitatea regulilor

Legile principale ale jocului sunt în număr de 17. Aceleaşi legi se aplică la toate nivele fotbalistice, chiar dacă prefaţa regulamentului permite federaţiilor naţionale să modifice anumite pasaje pentru diverse categorii (juniori, seniori, femei, etc.) Pe lângă cele 17 legi, numeroase alte decizii şi directive IFAB contribuie la reglementarea jocului de fotbal. Legile pot fi găsite pe site-ul oficial al FIFA.

Fiecare echipă este alcătuită din maxim 11 jucători (excluzând rezervele), dintre care unul trebuie să fie portarul. Regulile spun ca minimul de jucători acceptat într-o echipă este de 7. Există o varietate de poziţii în care jucătorii sunt amplasaţi de către un antrenor/manager, acestea nefiind prevăzute în regulamentul fotbalistic.

Fiecare echipă trebuie să desemneze un portar. Acesta este singurul căruia i se permite să atingă mingea cu mâinile. Totuşi, nici el nu are voie să facă acest lucru în afara suprafeţei de pedeapsă (careul de 16 metri) din faţa porţii sale.

Echipamentul de bază al jucătorilor este format dintr-un tricou, pantaloni, ciorapi (jambiere) şi apărătoare. Jucătorilor le este interzis să poarte altceva ce ar putea fi periculos pentru ei sau pentru alt jucător (inclusiv bijuterii sau ceasuri).

Un anumit număr de jucatori pot fi schimbaţi în timpul unui joc. Numărul maxim de înlocuiri, în meciurile internaţionale şi la nivel de ligi naţionale, este de 3. La alte nivele acest număr poate varia. Motivele cele mai întâlnite ce cauzează o schimbare sunt accidentările, oboseala, schimbările tactice sau tragerile de timp pe final de joc. La nivelul seniorilor, un jucător înlocuit nu poate reintra în joc.

Oficiali

Un joc este condus de un arbitru. Acesta deţine "întreaga autoritate de a pune în aplicare Legile Jocului, în concordanţă cu meciul la care a fost delegat" (Legea 5), iar deciziile sale sunt finale şi indiscutabile. Arbitrul este ajutat de 2 arbitri asistenţi (popular denumiţi tuşieri). În jocurile disputate la cel mai înalt nivel există şi un al patrulea oficial. Acesta îl poate înlocui pe arbitru în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a mai conduce meciul.

Terenul de joc

Lungimea terenului de joc, în cadrul meciurilor oficiale trebuie să fie cuprinsă între 100-110 m, iar lăţimea, între 64-75m.

În lungime, marginile terenului sunt delimitate de liniile de margine, în timp ce în lăţime (unde se află porţile), acestea sunt reprezentate de liniile de poartă. Pe fiecare linie de poartă, la cele 2 capete ale terenului, se găseşte câte o poartă. Lăţimea acesteia trebuie să măsoare 7,32m şi înălţimea, 2,44m. În spatele porţii se fixează plasa porţii, deşi aceasta nu este obligatorie prin regulament.

În faţa fiecărei porţi se află o suprafaţă a terenului, denumită suprafaţa de pedeapsă (popular, "careul de 16m" sau "careul"). Această suprafaţă este formată din: linia de poartă; 2 linii, ce pornesc de pe linia de poartă (la 16,5 m distanţă de bara porţii) şi înaintează 16,5 m în interiorul terenului; linia ce uneşte ce le 2 linii anterior explicate. Această suprafaţă îndeplineşte mai multe funcţii. Cea mai importantă este aceea de a delimita locul până la care portarul poate juca mingea cu mâna. Deasemenea, un eventual fault al unui apărător asupra unui atacant advers în această suprafaţă se va penaliza, de obicei, cu o lovitură liberă directă, cunoscută sub numele de lovitură de pedeapsă (penalty).

Terenul de joc are şi alte delimitări, abordate în articolul special dedicat acestuia.

Timpul normal de joc

Un meci obişnuit de fotbal este alcătuit din 2 perioade de timp (reprize) de câte 45 de minute fiecare. Pauza dintre ele este de obicei de 15 minute.

Prelungirile

Arbitrul este cel care cronometrează meciul. El trebuie să aproximeze cât timp se pierde cu schimbările, cu asistenţa medicală oferită jucătorilor accidentaţi, cu avertizarea şi eliminarea jucătorilor, cu tragerile de timp, etc. Când există astfel de evenimente, arbitrul hotărăşte prelungirea reprizei; durata cu care se prelungeşte rămâne la latitudinea arbitrului şi doar el stabileşte când fluieră încheierea reprizei. Nu există alţi oficiali care să cronometreze meciul, deşi arbitri asistenţi pot purta ceasuri, iar la nevoie îl pot ajuta pe "central". În meciurile la care există şi arbitru de rezervă, acesta este înştiinţat de arbitru cu câte minute se va prelungi meciul, iar el indică jucătorilor şi spectatorilor numărul de minute, ridicând o tabelă pe care stă scris acest număr.
[modifică]
Reprizele de prelungiri şi loviturile de departajare

În unele competiţii, dacă meciul se incheie la egalitate, se joacă încă 2 reprize de prelungiri, de câte 15 minute fiecare. Dacă şi după acestea scorul rămâne egal, se execută lovituri de departajare (lovituri de la 11m) pentru a se stabili echipa învingătoare. Golurile înscrise din aceste penalty-uri nu se iau în considerare la rezultatul final.

În competiţiile în care se joacă două manşe (fiecare tur presupune ca echipele să joace 2 meciuri între ele) se poate utiliza aşa-numita regulă a golului marcat în deplasare în cazul în care echipele se află la egalitate pe totalul celor două manşe. În cazul în care echipele sunt egale şi la numărul de goluri marcate în deplasare, există 2 variante: ori se trece la executarea loviturilor de departajare, ori meciurile se consideră încheiate la egalitate şi se dispută un nou meci (rejucare).

Golul de aur şi golul de argint

La sfârşitul anilor '90, IFAB a experimentat diferite metode de a evita stabilirea echipei învingătoare prin executarea loviturilor de departajare. Acest mod de a pierde un meci este foarte neplăcut pentru orice club.

Metodele au constat în încheierea jocului în prelungiri, mai devreme de cele 30 de minute obişnuite. Fie când se marchează primul gol (gol de aur), fie la sfârşitul primei reprize de prelungiri, în cazul în care una dintre echipe are în acel moment avantaj pe tabela de scor (gol de argint). Aceste experimente au fost retrase destul de repede.

Golul de aur a fost folosit la Campionatul Mondial din 2002 (Coreea de Sud-Japonia), iar golul de argint la Campionatul European din 2004 (Portugalia).
[modifică]
Faultul şi comportamentul nesportiv
Jucătorii de fotbal sunt avertizaţi cu cartonaş galben şi eliminaţi cu cartonaşul roşu. Aceste culori au fost introduse la Campionatul Mondial de Fotbal 1970 şi de atunci sunt folosite constant.

Faultul se produce în momentul în care un jucător comite o faptă nesportivă citată de Regulamentul de fotbal, în timp ce mingea se află în joc. Ele se regăsesc în Legea 12. Faptele mai grave, cum sunt henţul (jucarea mingii cu mâna), tragerea unui adversar, împingerea unui adversar, etc., se pedepsesc cu lovitură liberă directă sau lovitură de la 11 metri (dacă "infracţiunea" se produce în careul de 16 metri). Celelalte se pedepsesc cu lovitură liberă indirectă.

Comportamentul nesportiv poate apărea oricând, atât la jucătorii aflaţi pe gazon, cât şi la rezerve. Faptele ce conduc la un astfel de comportament sunt considerate a fi împotriva spiritului jocului şi se pedepsesc cu cartonaş galben sau cu cartonaş roşu (eliminare).

În ultimul timp, în fotbalul profesionist a apărut o nouă problemă: simularea. Aceasta constă în căderea unui jucător cu scopul de a obţine o lovitură liberă (eventual un penalty), chiar dacă nu a existat în prealabil contact între el şi jucătorul advers (presupus că ar fi faultat). Fiind un gest greu de sesizat de arbitri, simularea este acum considerată "gest nesportiv" şi este sancţionată cu cartonaş galben.
Avantajul

Avantajul presupune ca arbitrul să permită continuarea jocului (să nu-l oprească) chiar dacă la un moment dat se produce o "infracţiune" împotriva unei echipe. Acest lucru se intâmplă doar dacă acea echipă poate beneficia de nesancţionarea greşelii adversarului. Dacă nu se profită de avantajul lăsat, arbitrul poate reveni asupra deciziei şi poate întoarce faza la momentul iniţial, acordând lovitură liberă. Timpul scurs între acordarea avantajului şi revenirea la faza premergătoare nu poate depăşi 4-5 secunde.

Chiar dacă se utilizează această clauză a avantajului, la prima întrerupere a jocului, arbitrul poate sancţiona (dacă este necesar) jucătorul ce a comis faultul (gestul nesportiv).

Ofsaidul

Legea ofsaidului limitează posibilitatea atacanţilor de a se poziţiona atât în faţa mingii (mai aproape de linia porţii), cât şi în faţa penultimului jucător advers. Adesea se spune că această regulă a fost creată pentru a evita ca jucătorii să aştepte mingea într-un singur loc, cât mai aproape de poarta adversă (popular vorbind, "să stea la pomană"). Dar în realitate, legea este similară celei din rugby. Detaliile şi aplicarea acestei legi sunt complexe şi de multe ori ea naşte controverse.
Foruri conducătoare

Forul internaţional, recunoscut, ce guvernează fotbalul (şi jocurile asociate acestuia, cum ar fi futsal şi fotbal pe plajă este FIFA (Fédération Internationale de Football Association). Cartierul general al FIFA se află la Zurich, Elveţia.

FIFA este imparţită în şase confederaţii regionale. Acestea sunt:
Asia: AFC (Asian Football Confederation)
Africa: CAF (Confederation of African Football)
America de Nord, Centrală şi Caraibe: CONCACAF (Confederation of North, Central American and Caribbean Association Football)
Europa: UEFA (Union of European Football Associations)
Oceania: OFC (Oceania Football Confederation)
America de Sud: CONMEBOL (South American Football Confederation)

Numeroasele federaţii naţionale se află sub jurisdicţia acestora. Ele sunt afiliate atât la FIFA, cât şi la confederaţia corespunzătoare continentului din care provin.

Competiţii internaţionale majore

Competiţii internaţionale globale
Cea mai mare competiţie internaţională în fotbal este Campionatul Mondial de Fotbal, organizat de FIFA. Această competiţie se desfăşoară o dată la 4 ani. Peste 190 de echipe naţionale participă în turneele de calificare cu scopul de a obţine un loc la turneul final. Acesta este alcătuit in acest moment din 32 de echipe (numărul lor a crescut de la 24 în 1998) şi se desfăşoară pe parcursul a patru săptămâni. Următorul Campionat Mondial va avea loc în 2010, în Africa de Sud.

La Olimpiada de vară, înca din 1900, se desfăşoară un turneu de fotbal, cu o singură excepţie: Jocurile Olimpice din 1932, disputate la Los Angeles. La început participau amatorii, dar din 1984 au fost acceptaţi şi profesioniştii, cu câteva restricţii ce fac ca ţările să nu poată să trimită cele mai puternice loturi. În acest moment, turneul Olimpic masculin este disputat de jucători sub 23 de ani, fiind permis un număr redus de jucători mai în vârstă; în consecinţă, competiţia nu este considerată ca având aceeaşi importanţă precum Campionatul Mondial. Turneul feminin a apărut în 1996; diferit de cel masculin, la acesta sunt prezente cele mai puternice loturi ale echipelor naţionale, fără restricţii de vârstă. Aşadar, este considerat a avea acelaşi prestigiu ca şi Campionatul Mondial de Fotbal Feminin (FIFA Women's World Cup).

Competiţii internaţionale majore
la nivel global: Campionatul Mondial de Fotbal; Campionatul Mondial de Fotbal al Cluburilor
Europa: Campionatul European de Fotbal; Liga Campionilor Europeni; UEFA Europa League
America de Sud: Copa America; Copa Libertadores
Africa: Cupa Africii pe Naţiuni; Liga Campionilor Africii
Asia: Cupa Asiei; Liga Campionilor Asiei
America de Nord, Centrală şi Caraibe: CONCACAF Gold Cup); Cupa Campionilor CONCACAF
Oceania: Cupa Oceaniei pe Naţiuni; Liga Campionilor Oceaniei

Balonul de Aur

Balonul de Aur (franceză Ballon d'Or), denumit adesea şi Premiul Fotbalistul Anului în Europa este o distincţie anuală acordată în domeniul fotbalului. Premiul îi este înmânat jucătorului considerat a fi cel mai bun pe parcursul anului calendaristic anterior. Ideea premiului a venit din partea redactorului-şef al publicaţiei France Football, care, în 1956, şi-a invitat colegii să voteze cel mai bun jucător al anului în Europa. Câştigătorul primei ediţii a fost Stanley Matthews, din partea grupării Blackpool[1].

La început, jurnaliştii puteau vota doar jucători europeni care evoluau pentru cluburile europene, fapt ce făcea neeligibili jucători precum Diego Maradona şi Pelé[2]. În 1995, o modificare adusă regulamentului a permis şi jucătorilor non-europeni care evoluează pentru cluburi de pe continent să fie avuţi în vedere. Primul laureat non-european care a beneficiat de această modificare a fost George Weah (Milan)[3]. Schimbări au fost aduse şi în 2007, toţi jucătorii devenind eligibili, indiferent de naţionalitatea sau clubul la care evoluau. Tot atunci a suferit modificări şi numărul jurnaliştilor care aveau drept de vot, de la 52 de jurnalişti europeni în 2006, la 96 din întreaga lume[4].

Până în prezent, trei jucători au primit trofeul de câte trei ori: Johan Cruijff, Michel Platini şi Marco van Basten. Platini este singurul jucător care a primit distincţia de trei ori în mod consecutiv, între anii 1983 şi 1985[1]. Ronaldo a fost primul fotbalist brazilian care a primit distincţia (1997), odată ce regula privind cetăţenia a fost înlăturată[3]. Germanii au fost cei mai prolifici în ceea ce priveşte acest trofeu: cinci jucători şi şapte premii. Cluburile italiene Juventus şi Milan au avut parte de cei mai mulţi câştigători: şapte jucători şi opt premii acordate jucătorilor ce evoluau pentru aceste cluburi[5] Cel mai recent laureat al Balonului de Aur este Lionel Messi, jucător argentinian care evoluează pentru FC Barcelona

Detinatori (2000-2009):
-2009-LIONEL MESSI(Barcelona)

-2008-CRISTIANO RONALDO(Manchester)

-2007-KAKA(Ac Milan)

-2006-FABIO CANNAVARO(Juventus/Real)

-2005-RONALDINHO(Barcelona)

-2004-ANDRIY SHEVCENKO(Ac Milan)

-2003-PAVEL NEDVED(Juventus)

-2002-RONALDO(Inter/Real)

-2001-MICHAEL OWEN(Liverpool)

-2000-FIGO(Barcelona/Real)

UEFA Champions League

Liga Campionilor UEFA este o competiţie fotbalistică europeană anuală inter-cluburi dedicată celor mai victorioase echipe din Europa. Ea reprezintă una dintre cele mai prestigioase trofee de cluburi în sport, alături de Copa Libertadores a Americii de Sud. Liga Campionilor nu trebuie confundată cu Europa League, al doilea cel mai important campionat pentru echipe de cluburi europene.

Sezonul 2009-2010 a fost câştigat pe 22 mai de F.C. Internazionale Milano

Structură

Cunoscută iniţial ca Cupa Campionilor Europeni sau abreviată simplu sub Cupa Europeană, competiţia a început în 1955/1956 cu un format de fază eliminatorie în tur-retur unde echipele disputau două meciuri, unul acasă şi unul în deplasare, iar echipa cu cel mai mare scor per total se califica pentru următoarea fază a competiţiei. Participarea era posibilă doar echipelor câştigătoare ale titlului de campioană în ligile naţionale şi deţinătoarei curente a cupei. Competiţia este organizată şi se derulează anual într-o manieră similară Copei Libertadores din America de Sud.

Formatul şi numele au fost schimbate în '92/'93, sistemul de disputare al partidelor modificându-se radical de-a lungul anilor, de asemenea. Actualmente competiţia consistă din trei tururi de calificare, un stadiu de competiţie în formatul grupelor (unde echipele vor juca în maniera disputării campionatelor interne: un meci pe teren propriu, unul în deplasare), iar apoi patru tururi finale eliminatorii. Toate disputele de calificare şi cele eliminatorii se dispută în format tur/retur, cu excepţia finalei, care este o singură partidă disputată la o locaţie predeterminată.

Tragerea la sorţi este structurată momentan pentru a asigura cluburile care reprezintă aceeaşi naţiune nu vor juca între ele până în sferturile de finală. O excepţie a fost făcută în sezonul 2005 - 2006 din prisma participării speciale a câştigătorilor din sezonul 2004/2005 Liverpool.

Real Madrid CF a câştigat această competiţie de nouă ori. Următoarele clasate sunt: A.C. Milan (7 titluri), Liverpool FC (5 titluri), Bayern Munchen şi AFC Ajax (4 titluri).

Cluburile câştigătoare primesc trofeul la ceremonia de premiere, dar trebuiesc să-l returneze la sediul central UEFA cu două luni înainte de finala sezonului următor. Apoi UEFA oferă câştigătorilor o replică la scară mai mică a trofeului pentru a-l păstra permanent. Însă, regulile actuale ale competiţiei subliniază că trofeul va fi acordat permanent echipei care câştigă competiţia trei ani consecutiv sau de cinci ori în total.

Cinci echipe au primit acest trofeu permanent:
Real Madrid, care a câştigat primele cinci sezoane din 1956 până în 1960,
Ajax, care a câştigat consecutiv între anii 1971–1973,
Bayern Munchen, câştigătoare a următoarelor trei sezoane, între 1974–1976,
AC Milan, care a câştigat pentru a cincea oară în 1994,
Liverpool, a cărui victorie din 2005 a fost a cincea per total.

După ce Liverpool a înregistrat cel de-al cincilea său succes, un nou trofeu a fost creat pentru sezonul 2005–2006.

Calificare

Calificarea pentru competiţie este decisă de către poziţia ocupată de echipele competitoare în ligile lor domestice, într-un sistem de cotă-parte, ţări provenind din ligi domestice mai puternice fiindu-le alocate mai multe echipe. Cluburile care joacă în ligi domestice mai puternice intră automat în fazele mai târzii ale competiţiei.

Din sezonul 2009-2010, UEFA a adus o serie de modificări competiţiei, mai ales cu privire la calificarea celor 32 de echipe care vor constitui 8 grupe. Astfel 22 de echipe sunt calificate direct în faza grupelor (faţă de 16 până în prezent), iar pentru celelalte 10 locuri sunt create două tablouri diferite: tabloul campioanelor de pe care se califica 5 echipe, destinat campioanelor din ţările cu un coeficient UEFA mai slab, si tabloul non-campioanelor de pe care se califica 5 echipe din campionatele primelor 15 tari in ordinea coeficientilor. De asemenea deţinătoarea titlului Ligii Campionilor este calificată direct în faza grupelor, indiferent pe ce poziţie se clasează în liga sa domestică. Această decizie a fost luata imediat după ce clubul englez Liverpool a câştigat competiţia din 2004-2005. Liverpool a terminat pe locul cinci în Premier League, la un loc în afara ultimei poziţii de calificare directa, fiind in imposibilitate de a-si apara titlul.

Pentru stabilirea celor 22 de echipe calificate direct in faza grupelor si a celor 5 echipe calificate de pe tabloul campioanelor distingem 2 cazuri:

Cazul I - detinatoarea titlului ocupa o pozitie in clasamentul tarii sale care ii asigura accesul direct in grupe conform coeficientilor UEFA.

In acest caz, calificate direct in faza grupelor vor fi campioanele din primele 13 tari in ordinea coeficientilor, vicecampioanele din primele 6 tari si ocupantele locului trei din primele 3 tari.

Pe tabloul campioanelor vor fi disputate patru tururi de calificare. În primul tur intră în competiţie câştigătoarele titlurilor din asociaţiile UEFA clasate pe ultimele 4 locuri, adica locurile 50-53 în clasamentul coeficienţilor. Cele 2 învingătoare se califică în turul doi preliminar unde se alătură alte 32 de campioane, adica locurile 17-49 din care este exclus Liechtenstein care nu are campionat propriu. Celor 17 câştigătoare li se alatura în turul trei, campioanele din ţările plasate pe locurile 14-16 în ierarhia coeficienţilor. Dupa disputarea turului trei rezulta 10 echipe calificate care se vor confrunta in turul patru, iar cele 5 echipe castigatoare se vor califica in faza grupelor de pe tabloul campioanelor.

Cazul II - detinatoarea titlului nu ocupa o pozitie in clasamentul tarii sale care sa ii asigure accesul direct in grupe conform coeficientilor UEFA, beneficiind de regula calificarii directe.

In acest caz, calificate direct in faza grupelor vor fi detinatoarea titlului, campioanele din primele 12 tari in ordinea coeficientilor, vicecampioanele din primele 6 tari si ocupantele locului trei din primele 3 tari.

Pe tabloul campioanelor vor fi disputate patru tururi de calificare. În primul tur intră în competiţie câştigătoarele titlurilor din asociaţiile UEFA clasate pe ultimele 6 locuri, adica locurile 48-53 în clasamentul coeficienţilor. Cele trei învingătoare se califică în turul doi preliminar unde se alătură alte 31 de campioane, adica locurile 16-47 din care este exclus Liechtenstein care nu are campionat propriu. Celor 17 câştigătoare li se alatura în turul trei, campioanele din ţările plasate pe locurile 13-15 în ierarhia coeficienţilor. Dupa disputarea turului trei rezulta 10 echipe calificate care se vor confrunta in turul patru, iar cele 5 echipe castigatoare se vor califica in faza grupelor de pe tabloul campioanelor.

In ambele cazuri, pe tabloul non-campioanelor sunt programate două tururi de calificare. În primul tur vor intra vicecampioanele din ţările aflate pe locurile 7-15 în clasamentul coeficienţilor UEFA, şi a treia clasată din ţara aflată pe locul 6 în aceeaşi ierarhie. Învingătoarelor li se vor alătura in turul doi echipele care au încheiat pe locul trei în campionatele naţionale ale asociaţiilor de pe locurile 4 şi 5 în ierarhia UEFA şi echipele care au încheiat pe locul patru în primele 3 campionate europene. Cele 5 echipe castigatoare se vor califica în faza grupelor de pe tabloul non-campioanelor.

Din 2010, finala Ligii Campionilor va avea loc într-o sâmbătă, şi nu miercurea, aşa cum a fost programată până în prezent.
[modifică]
Performanţe ale echipelor româneşti

Steaua a fost prima echipă din estul Europei care a reuşit să câştige Cupa Campionilor Europeni în 1986, impunându-se cu 2-0, după executarea loviturilor de departajare, în faţa echipei FC Barcelona. Cu acea ocazie, portarul Stelei, Helmuth Duckadam, a intrat în cartea recordurilor, reuşind să apere patru penalty-uri consecutiv. În anul 1989, Steaua a ajuns din nou în finală, dar a pierdut cu 4-0 în faţa lui AC Milan. Tot Steaua a mai reuṣit o calificare în semifinale, în 1988, fiind atunci eliminatǎ de Benfica Lisabona (0-0 acasǎ ṣi 0-2 in Portugalia).

Alte performanţe notabile au fost obţinute de Dinamo Bucureşti, ajunsă în semifinale în 1984 (0-1 în deplasare şi 1-2 acasă cu Liverpool F.C.) şi de Universitatea Craiova, care a fost prima echipă românească calificată în sferturile de finală ale competiţiei, în anul 1981 (0-2 acasă şi 1-1 în deplasare cu Bayern Munchen).

De la reorganizarea competiţiei în formatul Ligii Campionilor, reuşitele echipelor româneşti au fost mai modeste; singura echipă care s-a calificat în faza grupelor pana in 2008 a fost Steaua, cu şase participări, iar apoi CFR Cluj.

Câştigătoarele

Real Madrid CF 9 (1956, 1957, 1958, 1959, 1960, 1966, 1998, 2000, 2002)
AC Milan 7 (1963, 1969, 1989, 1990, 1994, 2003, 2007)
Liverpool FC 5 (1977, 1978, 1981, 1984, 2005)
AFC Ajax 4 (1971, 1972, 1973, 1995)
FC Bayern München 4 (1974, 1975, 1976, 2001)
FC Barcelona 3 (1992, 2006, 2009)
FC Internazionale 3 (1964, 1965, 2010)
Manchester United FC 3 (1968, 1999, 2008)
SL Benfica 2 (1961, 1962)
Juventus 2 (1985, 1996)
Nottingham Forest FC 2 (1979, 1980)
FC Porto 2 (1987, 2004)
Aston Villa FC 1 (1982)
BV Borussia Dortmund 1 (1997)
Celtic FC 1 (1967)
Feyenoord Rotterdam 1 (1970)
Hamburger SV 1 (1983)
Olympique de Marseille 1 (1993)
PSV Eindhoven 1 (1988)
FC Steaua Bucureşti 1 (1986)
Steaua Roşie Belgrad 1 (1991)

Câştigătoarele pe naţiuni
Italia 12 - AC Milan (7), Inter Milano (3), Juventus (2)
Spania 12 - Real Madrid (9), Barcelona (3)
Anglia 11 - Liverpool (5), Manchester United (3), Nottingham Forest (2), Aston Villa (1)
Germania 6 - Bayern München (4), Borussia Dortmund (1), Hamburg (1)
Olanda 6 - Ajax (4), Feyenoord (1), PSV Eindhoven (1)
Portugalia 4 - Benfica (2), Porto (2)
Franţa 1 - Marseille (1)
Iugoslavia 1 Steaua Roşie Belgrad (1)
România 1 - Steaua Bucureşti (1)
Scoţia 1 - Celtic (1)

Golgheterii
Raúl González 67 Real Madrid
Filippo Inzaghi 66 Ac Milan
Andriy Shevchenko 53 Dynamo Kiev, A.C. Milan, Chelsea F.C.
Alfredo Di Stefano 49 Real Madrid
Cristiano Ronaldo 44 Manchester United
Eusébio 47 Benfica
Ruud van Nistelrooy 49 PSV Eindhoven, Manchester United, Real Madrid
Thierry Henry 39 AS Monaco FC, Arsenal F.C., Barcelona
Ferenc Puskás 36 Honvéd Budapest, Real Madrid
Gerd Müller 35 Bayern München
Alessandro Del Piero 33 Juventus
Filippo Inzaghi 32 Juventus, A.C. Milan
Francisco Gento 30 Real Madrid
Patrick Kluivert 30 AFC Ajax, Barcelona

Câteva date interesante
Francisco Gento este singurul jucător cu 6 trofee câştigate
Clarence Seedorf este singurul jucător cu 4 trofee câştigate cu 3 echipe diferite (Ajax '95, Real '98, Milan '03, Milan '07)
Milano este singurul oraş cu 2 reprezentante câştigătoare ale trofeului (Internazionale şi AC)
recordul de participări consecutive : Real Madrid cu 15 (între 55/56 şi 69/70)
2 jucători au câştigat trofeul ca jucător, şi apoi ca antrenor cu aceeaşi echipă : Miguel Muñoz (Real - ca jucător în 55/56 şi 56/57, ca antrenor în 65/66) şi Carlo Ancelotti (AC Milan - ca jucător în 88/89 şi 89/90, ca antrenor în 02/03)
Nottingham Forrest este echipa cu mai multe Cupe ale Campionilor în palmares (2), decât titluri de campioană naţională (1)
cel mai rapid gol marcat :

1.Roy Makaay (Bayern)([Bayern München - Real Madrid]) în 10 secunde (07 03 2007)

2.Gilberto Silva (Arsenal) în 20,07 secunde

CAMPIONATUL MONDIAL DE FOTBAL

Campionatul Mondial de Fotbal este cea mai importantă competiţie ce se dispută între echipele naţionale. Este împărţită în preliminarii (calificări) şi turneul final. Preliminariile se dispută pe durata a 1 an, fiecare continent având propriile reguli de calificare. Turneul final are loc o dată la 4 ani şi se dispută la începutul verii pe durata unei luni (aproximativ). Ţara organizatoare a turneului final este desemnată de FIFA cu cel puţin 4 ani înainte. Prima ediţie a avut loc în anul 1930 în Uruguay, iar ultima în 2006 în Germania. Ediţia din 2002 a fost prima din istoria competiţiei care a avut două ţări organizatoare: Japonia şi Coreea de Sud. Următoarea ediţie este programată pentru anul 2010 şi se va disputa în Africa de Sud. Campionatul Mondial de Fotbal este unul dintre cele mai importante evenimente sportive ale planetei.

Istoric

Uruguay 1930

Visul Preşedintelui FIFA, Jules Rimet, s-a împlinit când Uruguay a găzduit ediţia inaugurală a Campionatului Mondial de Fotbal, chiar în anul în care serba centenarul. Doar 4 naţionale din Europa s-au aventurat în călătoria peste ocean (Belgia, Franţa, România şi Iugoslavia), iar finala s-a disputat între echipe din America de Sud, Uruguay învingându-şi vecinii din Argentina cum au făcut şi în 1928 în finala Olimpică. Gazdele au triumfat cu 4-2 pe noul stadion Estadio Centenario, devenind primii campioni mondiali.

Italia 1934

Italia a învins Cehoslovacia cu 2-1 în prima finală de Campionat Mondial disputată pe pamânt european cu un gol marcat în prelungiri de Angelo Schiavio. A fost prima şi singura ediţie în care o echipă nu şi-a apărat trofeul, Uruguay refuzând să participe. Singurul meci disputat de România a fost înfrângerea cu 2-1 în faţa Cehoslovaciei.

Franţa 1938

Antrenorul italian Vittorio Pozzo a făcut istorie câştigând al doilea trofeu consecutiv cu o echipă reformată a Italiei. Italia a învins în finală pe Ungaria după ce a trecut în semifinale de Brazilia căreia îi lipsea golgeterul Leonidas. Acesta marcase 3 dintre goluri în partida cu Polonia.

Brazilia 1950

Brazilienii au construit cel mai mare stadion al lumii, Maracana, fiind determinaţi să organizeze Campionatul Mondial în ediţia 1950. Totuşi, visul lor de a deveni campioni mondiali s-a năruit chiar pe acest stadion, Uruguay câştigând cel de-al doilea titlu în faţa a 175.000 de oameni uluiţi. Nu a fost singura surpriză a turneului deoarece, debutanta Anglia, a fost învinsă de Statele Unite cu 1-0.

Elveţia 1954

Germania de Vest a fost câştigătoarea surpriză a ediţiei din 1954, revenind de la 2 goluri în faţa Ungariei într-o finală denumită "Miracolul de la Berna". Ungaria era neînvinsă de 31 de meciuri şi marcase 25 de goluri până la finală, 8 dintre ele chiar în poarta Germaniei în faza grupelor în victoria cu 8-3. Meciul fusese precedat de o altă victorie cu scor fluviu, Ungaria-Koreea 9-0. Totuşi, Fritz Walter a fost cel care a ridicat trofeul Jules Rimet şi nu Ferenc Puskas.

Suedia 1958

Primul trofeu câştigat de Brazilia a fost în ediţia din 1958, organizată de Suedia. În acest turneu şi-a arătat clasa pentru prima dată marele jucător Pele, care avea doar 17 ani. A marcat 6 goluri, 2 dintre ele în finala împotriva Suediei. Franţa a ieşit deasemenea în evidenţă, Just Fontaine marcând 13 goluri care au dus formaţia "Les Bleus" pe locul 3.

Chile 1962

Brazilia a fost câştigătoarea meritată, păstrând trofeul după finala în care a învins-o pe Cehoslovacia cu 3-1. În acest turneu, alt mare jucător şi-a arătat talentul, Garrincha. Pele fiind accidentat, Garrincha a făcut ca lipsa acestuia să nu fie simţită, purtând naţionala "Seleçao" spre victorie şi terminând pe primul loc din clasamentul golgeterilor.

Anglia 1966

Ţara care a inventat fotbalul, Anglia, a găsit în sfârşit formula succesului. Cele 3 goluri marcate de Geoff Hurst în finala contra Germaniei de Vest au contribuit decisiv la succes, deşi discuţia dacă mingea a trecut sau nu de linia porţii la unul din şuturile sale continuă până astăzi. În această ediţie a apărut un nou erou, este vorba despre Eusebio care a marcat 9 goluri - 4 dintre ele în poarta Koreei care a eliminat Italia - ducând Portugalia pe locul 3.

Mexic 1970

Pentru prima dată în istorie, Campionatul Mondial a fost televizat în culori şi nimic nu a strălucit mai mult decât tricoul galben al Braziliei. Cu Pele din nou în formă şi Jairzinho marcând în fiecare din cele 6 meciuri, băieţii lui Mario Zagalo au fost de neoprit şi au învins în finală pe Italia, câştigând trofeul pentru a treia oară. Deşi a fost turneul Brazilei, neamţul Gerd Muller a contribuit şi el la spectacol marcând 10 goluri, devenind astfel golgheterul competiţiei.

Germania 1974

Germania de Vest a fost încoronată pe propriul tărâm în 1974. Olanda lui Johan Cruyff a fost favorită înaintea finalei dar gazdele, care fuseseră învinse în faza grupelor de vecinii din Germania de Est, au revenit după un gol marcat în primul minut de olandezul Johan Neeskens. Este memorabilă şi performanţa Poloniei, al cărei jucător Grzegorz Lato a marcat golul victoriei în finala mică contra Braziliei.

Argentina 1978

Argentina, ţara gazda, a câştigat trofeul pentru prima dată după ce a învins pe Olanda în prelungirile finalei. Mario Kempes a asigurat victoria marcând de 2 ori în ultimul act, de asemenea a câştigat şi trofeul de golgeter al competiţiei. Brazilia a ratat calificarea în finală deoarece Argentina a învins cu 6-0 selecţionata Perului, departajarea facându-se la golaveraj dar a câştigat finala mică împotriva Italiei.

Spania 1982

Paolo Rossi a fost eroul din Spania, cele 6 goluri marcate de el aducând cel de-al treilea titlu în Italia. Azzuri au învins în finală cu 3-1 Germania, echipă care câştigase primul meci decis de loviturile de departajare din istoria campionatului modial, într-o semifinală dramatică împotriva Franţei. Dacă Italia a câştigat aurul, Brazilia a fost cea mai spectaculoasă echipă, până când hat-trick-ul lui Rossi i-a eliminat din competiţie.

Mexic 1986

Campionatul Mondial de Fotbal s-a întors în Mexic în turneul dominat de driblingurile lui Diego Maradona. Argentina a învins Germania de Vest în finală dar meciul din sferturi împotriva Angliei rămâne memorabil pentru 2 dintre cele mai faimoase goluri din istorie marcate de Maradona: golul marcat cu mâna şi golul marcat după o cursă fantastică începută la jumătatea terenului. Franţa lui Michel Platini a fost oprită în semifinale dar a învins Belgia în finala mică.

Italia 1990

A fost fără îndoială triumful lui Franz Beckenbauer, care a devenit campion ca antrenor al Germaniei după ce fusese campion ca jucător. Deşi s-au marcat puţine goluri, ediţia din Italia 1990 a fost una dintre cele mai dramatice, de la golurile golgeterului italian Toto Schillaci, la lacrimile englezului Paul Gascoigne şi până la sprintul spre sferturi al camerunezului Roger Milla.

S.U.A. 1994

Ediţia din America 1994 a fost un succes uriaş, având cei mai mulţi suporteri prezenţi, şi s-a terminat cu Brazilia celebrând un nou titlu după 24 de ani. Printre starurile acestui turneu s-au numărat brazilienii Romario şi Bebeto, italianul Roberto Baggio - cel care a ratat penalty-ul decisiv în prima finală decisă la 11 metri - românul Gheorghe Hagi şi columbianul Carlos Valderrama. Suedia a terminat pe locul 3 după o victorie în faţa Bulgariei în finala mică. România a ajuns până în sferturile de finală după ce a învins cu 3-2 pe Argentina, cea mai mare performanţă din istoria naţionalei României.

Franţa 1998

Ţara fondatorului Cupei Mondiale, Jules Rimet, s-a bucurat de o vară fantastică, fotbaliştii francezi gustând pentru prima dată gloria Cupei Mondiale, după victoria în faţa Braziliei din finala în care Zinedine Zidane a marcat 2 goluri. A fost prima ediţie cu 32 de echipe participante. Printre debutante s-a numărat Croaţia, golurile marcate de Davor Suker ducând-o până pe locul 3. Este ultima ediţie la care a participat echipa naţională a României.

Coreea de Sud şi Japonia 2002

Brazilia a câştigat pentru a cincea oară trofeul după o finală în care Ronaldo a marcat ambele goluri în victoria cu 2-0 în faţa Germaniei. A fost prima ediţie găzduită de Asia, ambele ţări organizatoare, Japonia şi Coreea de Sud, ajungând până în optimi respectiv semifinale. Un turneu al surprizelor, a început cu victoria Senegalului împotriva Franţei şi s-a terminat cu Turcia câştigând finala mică.

Germania 2006

Italia a câştigat pentru a patra oară trofeul, în ediţia 2006 disputată în Germania, învingând Franţa la loviturile de departajare. Dacă partea urâtă a competiţiei a fost eliminarea lui Zidane în finală, partea frumoasă a fost spiritul de echipă al italienilor. A fost o ediţie specială şi pentru gazde, golurile lui Miroslav Klose asigurând medalia de bronz a Germaniei.

Detinatoare:

2006 ITALIA